- note despre critica si istoria literară românească din exil -

Abia cînd, la 30 decembrie 1948, regele a fost fortat să abdice si s-a proclamat Republica Populară Română - într-o consecintă care astăzi apare ca perfect logică după cursul evenimentelor începute în vara anului 1944 prin ocuparea militară a tării de către armata sovietică - a devenit evident pentru toti că România si lumea în general intraseră într-o altă epocă a istoriei lor; dar nimeni nu stia cu adevărat ce va urma. Traumatizată de experienta brutală a anilor de război si de dictatură militară, de un regim al cărui cortegiu de persecutii si nedreptăti abia acum devenea cunoscut în toată dimensiunea sa, lumea părea oarecum resemnată să suporte un corectiv tot atît de brutal din partea ocupantului, cu speranta că nici el nu va dura; iar primele proteste publice, timide si repede reprimate, n-au avut ecou în străinătate, cum n-au avut nici semnalele directe, receptate prin canale proprii, precum, să zicem, închiderea Institutului Francez de la Bucuresti, arestarea unor membri ai misiunii catolice franceze etc. La această opacitate si-a adus o contributie importantă, e drept, si lipsa totală de receptivitate a presei străine, cea franceză în special, fată de suferintele tărilor care intraseră în stăpînirea fostului aliat sovietic (Eugen Ionescu si aminteste de pildă că unii refugiati "au fost chiar denuntati de către stîngistii de la Paris, care n-ar fi putut însă trăi o singură săptămână în tările în care băntuiau noile tiranii": Présent passé, passé présent, 1976, p. 262). Persecutiile, spolierile, arestările si condamnările fără proces, asasinatele politice si celelalte n-au avut ecou pînă mult după 1950, cînd sistemul represiv se instalase definitiv în functie si prigoana devenise un instrument organizat de dominatie politică. Înainte de toate acestea însă, sensul general a