În Legitimitatea estetică a căsătoriei, personajul-matur al lui Kierkegaard, sotul, îl mustră sever pe cel tînăr, îndrăgostitul, reprosîndu-i atasamentul pentru figura seducătorului. A fi un Don Juan echivalează, pentru protagonist, nu doar cu o gravă imoralitate, ci chiar cu o chestiune de prost-gust. Cum se explică, însă, remarcabila longevitate a eroului Don Juan, analizat, între altii, de Kierkegaard însusi? Răspunsul poate părea prea simplu ca să multumească, dar cred că e valabil: prin faptul că seducătorul reprezintă un mit.
Jean Rousset dedică un studiu pasionant acestei întrebări, justificînd printr-o analiză aplicată la un corpus impresionant de texte, răspunsul pe care l-am rezumat mai sus. Putem vorbi despre Don Juan ca despre un mit?, se întreabă autorul, din primele rînduri ale cărtii sale. Sau, mai precis, putem să ne referim la figura seducătorului ca la un mit, în acceptiunea pe care o dau istorici, precum Lévi-Strauss, Vernant, sau Mircea Eliade termenului, ca naratiune fondatoare ce trimite la un timp sacru al începuturilor. La urma urmelor, data de nastere a lui Don Juan e mai curînd recentă si bine stabilită, decît imemorială si îndepărtată. Motivul pentru care Rousset propune o mitologie a donjuanismului nu e deloc la îndemîna oricui, si mai cu seamă nu are nimic de-a face cu răspîndirea personajului, cu felul în care a invadat el o literatură universală, precum si un imaginar colectiv de vaste proportii, desi un mit poate fi generat si prin fenomenul vastei sale răspîndiri. Mai curînd, insistă Rousset, Don Juan s-a constituit într-un mit gratie prezentei unui alt personaj în povestire, Mortul, statuia însufletită a Comandorului. Prezent în dramă (chiar dacă nu în toate variantele ei), Mortul este cel ce stabileste legătura dintre mundanul simbolizat de seducător si sacrul, lumea de dincolo. În felul acesta, el e cel ce contr
