Cum va arăta capitolul "Eminescu" din-tr-o rece si doctorală Istorie a literaturii române, purtînd pe copertă, ca dată a aparitiei, anul 2050? Nu e vorba nici pe departe de un exercitiu SF, ci de o minimă predictiune metodologică, demnă de luat în serios.
Pentru veacul care tocmai se deschide, Eminescu va avea - după toate probabilitătile - un loc bine fixat: acela de punct culminant al secolului al XIX-lea, de pisc spre care, inconstient si involuntar, a evoluat întreaga literatură de pînă la 1870; iar, pe de altă parte, de autor ce a tinut sub fascinatia sa, timp de aproape un secol, literatura scrisă în limba română din 1890. Un fel de Dante sau un fel de Camoes al literaturii noastre.
În privinta calificării pur literare a operei, poetul va apărea încadrat definitiv marelui romantism de factură germană din prima generatie a curentului, un Novalis-Hölderlin român, apărut în literatura noastră printr-un fericit accident si marcînd (ca univers cultural) o miscare retardativă clară si explicabilă: cultura română s-a maturizat mai tîrziu decît culturile occidentale europene, determinînd indirect factura operei lui Eminescu.
În acel nu prea îndepărtat mijloc de secol XXI, din perspectiva întregii noastre poezii, fragmentele poetice specific "eminesciene" vor fi probabil extrase din imensele poeme romantice, neguroase si somnolente, din constructiile neptuniene de tipul Muresan, Memento Mori ori Sarmis, din comorile semnalate de G. Călinescu si analizate de I. Negoitescu. Multe dintre piesele de dulcegărie Biedermayer, familiare manualelor scolare si lansate prin editia Maiorescu, au toate sansele să se retragă în plan secundar. Ca reprezentant al marelui poem romantic european, Eminescu va marca - fără îndoială si pentru toate sintezele critice serioase - cea dintîi prezentă indiscutabilă a literaturii române în literatura Vechiului Co
