Obrazul ud si obrazul uscat
În schimbul de lacrimi pe care-l fac bărbatii si femeile în literatură, bărbatul e mereu pregătit să primească, iar femeia e obisnuită să dea. Ca si cum ar fi exersat mai putin rolul măstii triste, nici un bărbat nu stie să plîngă la fel de "bine" ca o femeie. Lacrima literară feminină e usoară, usor de zvîntat si usor de uitat. Lacrima domnului, în schimb, lasă urme adînci în poveste.
Topos rezistent, frecvent în toate epocile literare, lacrima creste o dată cu personajul care o ascunde/o dă la iveală în momentele însemnate ale naratiunii. Fetitele si băietii plîng absolut la fel, în cărti: cu lacrimi de copil. După copilărie, însă numai femininul mai păstrează lacrima; vîrstele si transformările sale esentiale au nevoie, adesea, de confirmarea acestui mic izvor interior trupului. În Alexis..., Marguerite Yourcenar vorbeste despre lacrimile primei dragoste, amestec de bucurie si resemnare: de acum trupul va trebui să fie, si el, ascultat. Obrazul uscat este semnul vîrstei adulte a bărbatului. Legile nescrise ale puterii îi interzic o manifestare "feminină" sau copilărească. Dacă plînge, el o face tainic, cu lacrimi "de sînge" sau "nestiute" departe de semenii săi. Etapele instaurării interdictiei apar, în două secvente emblematice, în fermecătorul roman Narziss si Goldmund de Hermann Hesse. După ce merge "în sat" si se lasă sărutat prima dată, Goldmund, care se credea chemat pentru viata monahală, plînge în fata mult admiratului Narziss. E încă un copil, dar gîndurile lui tin de altă vîrstă: "Niciodată nu-si va ierta momentul acesta de slăbiciune, niciodată nu-l va putea privi în ochi pe Narziss fără a se rusina". A doua oară se înfrînează: "- Mi s-a întîmplat o dată să mă prăbusesc în fata ta si să fiu nevoit să plîng - îti aduci aminte. Nu trebuie să se mai întîmple, nu mi-as ierta-o niciodată - s
