Cercetările actuale de onomastică se îndreaptă si spre zonele minore sau marginale ale domeniului: tocmai în măsura în care au fost oarecum neglijate în trecut, acestea pot oferi surprize interesante sau cel putin descrieri înzestrate cu detalii pitoresti. Ideea că printre "obiectele" care pot primi nume (străzi, vile, restaurante, hoteluri, firme, produse comerciale, institutii publice etc.) se numără si trenurile, datorată cercetătorului italian Enzo Caffarelli ("Rivista Italiana di Onomastica"), care întreprinde un studiu comparativ al numelor de trenuri în mai multe tări, ne oferă prilejul de a examina - sumar - situatia românească. La noi, atribuirea de nume unor trenuri nu era foarte frecventă în deceniile regimului comunist, fiind practicată cel mult pentru traseele internationale: individualizarea prin nume era pe atunci oricum riscantă, chiar în cazurile în care traditia o impunea (pentru străzi ori licee). Vorbind aici, altă dată, despre specificul statistic al numelor de străzi din orasele românesti, observam că foarte multe aveau (si multe au încă) nume neutre - de plante, obiecte, sentimente -, fiind defavorizate atribuirile de nume de persoane - care puteau deveni peste noapte indezirabile. Oricum, înregistrarea de tip birocratic, prin sigle impronuntabile (în cazul majoritătii institutiilor) si chiar prin numere (în cazul institutiilor de învătămînt, ori al farmaciilor) domina cîmpul deciziilor onomastice oficiale. În momentul de fată, sînt însă destul de multe trenuri românesti purtătoare de nume - si nu numai dintre cele internationale. Bine reprezentată este categoria numelor proprii, în primul rînd istorice: Traianus, Decebal, Stefan cel Mare, Dimitrie Cantemir, Petru Rares, Mihai Viteazu, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu. Cantemir si Kogălniceanu pot figura si în alte categorii - literatură, stiintă - dar s