Sfîrsitul istoriei este sfîrsitul diavolului. (Ca al cunoasterii?)

"De aici înainte, timpul nu va mai exista", anuntă Îngerul Apocalipsului strîngînd covorul timpului (ca al unei primiri oficiale - n.n .).

Vezi imaginea de la Voronet, Judecata de Apoi.

Cheia. Tiganul cu căruta, nevasta si copilul de lîngă comuna Izvorul, în sus, spre mănăstiri. Plecati, după cum spun ei, "în vilegiatură". Căruta are un coviltir negru de nailon. În unele părti, unde acesta n-a ajuns, sunt si petece mari de nailon alb, lăptos, prin care nu se vede interiorul cărutii.

Căruta, la care este înhămat un cal băltat, ca în filmele cu indieni, de epocă, are ulubele atît de lustruite, încît par de os. Cea mai mizeră si în acelasi timp cea mai pretentioasă cărută, deoarece cu ea se face "vilegiatură". N-am mai văzut. Au sub ea si-un lămpas, spre codîrlă, iar pe la mijloc, înaintează, legat de osie cu o frînghie terminată cu o zgardă un cîine rosu, cu coada între picioare, ca vesnic bătut. Dar nu cred că-l băteau, nu aveau ei un aer violent, dar probabil că acest cîine pe care-l chema Ursu, - ca să vedeti! - avea în el o fire nenorocită. Mă rog. Abia mai tîrziu, după ce am intrat în vorbă cu stăpînul cărutii, cînd nu se stie din ce motive, ...desi era de presupus, ...a vrut să se dea jos, nevastă-sa, lăsînd copilul din brate, care dormea pe semne de aerul tare de munte, a dat să-l ajute. Omul era schiop. Avea un picior de lemn care pînă atunci stătuse acoperit de fînul asternut în cărută si care mirosea frumos a fîn proaspăt cosit. Vreun muntean îsi făcuse pomană cu ei.

Dîndu-se jos cu grijă, ajutat de nevastă-sa, care părea ceva mai în vîrstă decît el si căreia îi lipseau aproape toti dintii din fată, omul se propti mai întîi bine în cîrjă, mă salută, ca si cum abia acum făceam cunostintă cu adevărat, si tot ce discutaserăm pînă atunc