"Se poate si mai prost, dom Cristi!" mi-a spus acum vreo lună, cînd am vorbit ultima oară cu el. Mircea era plictisit de suferintă, asa cum nu-l auzisem pînă atunci, vorbea mai greu si în voce îi apăruse o îndoială pe care nu i-o auzisem niciodată. Nu era îndoiala cu program cu care cerceta mai tot ce se întîmpla în jurul lui.

În ^79, cînd l-am cunoscut, urma să-i apară primul volum, Aventuri într-o curte interioară, o carte de care sînt îndrăgostit si azi si din care a citit una dintre povestiri la Cenaclul Junimea, cînd am fost de fată. Pe atunci Mircea era ghid ONT si fost profesor în judetul Tulcea. Vorbea ca despre un succes că luase "negatia" din învătămînt si despre liber profesionismul lui de ghid. De fapt, era făcut să fie profesor si ghid a devenit urmînd, oarecum, această vocatie. Turistii săi îi trimiteau scrisori după aceea, foarte prietenesti în ton si respectuoase în continut - genul de scrisori prin care studentii multumesc profesorului după an, să-i zicem, curs de vară. Mircea avea forta, dar si plăcerea de hărtuială, cu care putea transforma o nesansă nemeritată, într-o victorie. O valoare ca el se putea bucura de o nenorocită de "negatie" în învătămînt, în vreme ce scolile din Bucuresti nu mai aveau loc de pile si de nulităti de încredere. Era asta una dintre primele lui victorii asupra ghinionului, să-i spun, cu care a avut de-a face chiar si atunci cînd stîrnea invidii, nu putine.

Cîtiva ani mai tîrziu, cînd s-a urnit Suplimentul Literar al "Scînteii tineretului", lui Mircea i s-a propus mai întîi functia de redactor. După cîteva numere nu s-a mai putut asta, rămăsese cumva ca el să fie un soi de corector cu functie de redactor. Nu s-a putut nici asta, din cauza dosarului său. Unul dintre cei mai importanti scriitori din noua generatie se întîlnea din nou cu ghinionul. Atunci i-a venit în ajutor George Bălăită ca