1. Figura lirică a lui Mircea Mălut e una a retragerii: "să ai reflexul retragerii/ să iubesti marginea/ să nu mai astepti" (ecouri fierbinti). Cele trei versuri, aparent disparate, prezintă o coerentă speculativă, care dezvoltă conceptul de noi indicat drept factor generator al acestei productii. Întrucît retragerea, devenită reflex secund (tinînd de a doua natură, spirituală), duce la cultul marginii, necesară delimitării personalitătii auctoriale, a constituirii si conservării de sine a unui limbaj. Iar asteptarea nu e oare suspendată prin chiar asumarea existentei de-limitate, inclusiv a celei închinate poeziei? Retractil prin sensibilitate, ca si prin necesitătile stilistice ale creatiei, poetul se retrage strategic în propria fiintă, aidoma unui melc, a unei testoase. Nu e o "cedare de teren", ci o manevră a identificării defensive, o regăsire în intimitatea eului creator, amenintat de intruziunile Celuilalt, ca si de rumoarea, de carnalitatea excesivă, de toate aspectele contingentului cărora li se supune eul empiric: "dacă ei sînt cei care aduc/ otrava în pocale de aur// acum nu mă simt sărbătoarea/ nimănui/ aidoma celui ce iesea în plină/ noapte sub lună/ arăta cu degetul golul si cînta// precis era un cîntec din spatele/ portativului// zgomote de aur striga/ marele imperiu îsi retrage tentaculele/ si ar trebui să se retragă si carnea/ si doar sînge pre sînge călcînd" (sînge pre sînge călcînd). Marginea devine obsedantă ca un factor vital al afirmării de sine a poetului. Pornind de la zeroul nonexpresivităti, eul specific al acestuia aspiră spre margine ca spre o ideală autodefinire: "pentru început pot să-ti spun/ în cunostintă de cauză/ că în fapt/ numărătoarea începe cu zero// că în memorie cineva/ mă tot pofteste afară/ că tine mortis/ să mă prezinte marginii" (prefată). Riscul marginii e de-a nu fi desăvîrsit trasată ori de-a fi "zdr