Disparitia prematură a lui Liviu Petrescu, la cîtiva ani doar după aceea a Ioanei M. Petrescu, sotia lui, mi-a adus aminte de o întîlnire, veche de aproape două decenii, pe care o uitasem cu desăvîrsire. Pe Ioana n-am revăzut-o de atunci, niciodată. Pe Liviu, da, o singură dată, de curînd, la Cluj, cînd a participat, alături de Ion Pop, la lansarea uneia din cărtile mele. În rest, peste raporturile noastre a stat o lungă tăcere. Nu ne-am întîlnit, nu ne-am scris. Ne-am comentat reciproc cărtile si atît. Între sotii Petrescu si mine nu era ceea ce se numeste o prietenie. Prietenii fac ce fac si sînt împreună din cînd în cînd. Poate, o prietenie literară. Cu sigurantă, o admiratie pe care îndrăznesc s-o cred reciprocă, manifestată prin cronicile la cărti pe care ni le-am consacrat unii altora.

Între Bucuresti si Cluj sînt cinci sute de kilometri. Am fost la Cluj adesea, de prin 1958, cînd am călcat prima oară în orasul lui Blaga, cu prilejul unui simpozion studentesc. N-aveam cum să stiu pe atunci de Ioana si Liviu, elevi încă, nu stiu la ce liceu, nu stiu dacă măcar clujean. Ulterior, desigur, la Cluj ori la Bucuresti, drumurile ni s-au încrucisat. Nu foarte des. Nu ne căutam în mod special, nici la Bucuresti, cînd venea unul dintre ei, nici la Cluj, cînd mă duceam eu. Unica noastră întîlnire adevărată s-a produs la Los Angeles, în mai 1982, la multe mii de kilometri depărtare si de Clujul lor, si de Bucurestiul meu.

Mă aflam cu o bursă de cîteva săptămîni în SUA, obtinută printr-un straniu concurs de împrejurări pe care am să-l relatez cîndva. Îmi alegeam singur locurile, orasele si institutiile pe care doream să le vizitez. Între acestea, am ales si UCLA din Los Angeles. Întîmplarea făcea să fie acolo, la un lectorat, Ioana, care-l trăsese după ea si pe Liviu. Se instalaseră de mai bine de jumătate de an, cînd i-am anuntat că trec pe la ei. Veneam de l