Jeremiadă
1.
Sfîrsitul lumii e sfîrsitul iluziilor sau, mai rău, al sperantelor. E blancul absolut sau întunericul. Extremele care te fac să te însurubezi steril în tine si să nu mai vrei, să nu mai poti, să nu te mai intereseze. Totală abulie. Divine apathia, divine athambia, divine aphasia... Fandacsia-i gata. Totusi încă n-am ajuns acolo fiindcă mai avem cultura. Mă întreb doar cîti si dacă.
O lume se termină atunci cînd nu mai întelege valorile aceleia aflate pe locul penultim într-o cronologie mereu discutabilă. Astăzi mai pricepem, cît-de-cît, ce e un gentleman, însă nu mai stim (nu mai simtim) ce e onoarea cavalerilor. Prea putini 'ntelegem finalul lui Don Carlos. Si e limpede că tocmai pentru asta sîntem condamnati în, de si la fel ca lumea în care trăim prin accident. Jeder stirbt fuer sich allein, adică pre limba lui.
Relativ de putină vreme, Elinor Schaffer citează părerea conform căreia "Practic nu există nici un fel de scenariu despre sfirsitul lumii, în care întreaga creatie să se termine''. Teoria catastrofelor, cum stim, prevede resturi. În realitate, o parte a creatiei continuă, dar într-o cu totul altă lume. Si realitate.
Apocalipsele sînt criptice, deci nu scriu despre ele, despre antichristi si despre Judecata de Apoi, ci despre sfîrsitul lumii noastre si al altor lumi. Căci infernul nu sînt ceilalti. Simptomatic, chiar si cartea pe care a editat-o Malcolm Bull se referă la sfîrsiturile lumii. Ale lumilor , as zice eu.
Poetii sînt falsi profeti, s-a spus mereu. Si totusi. Nouă, celor care, în principiu, respingem ceea ce se cheamă, Realpolitik, ce ne rămîne? Niste rămăsite ale zilei, după ce-am pierdut aproape toate diminetile. Poate n-ar strica dacă am vedea odată cum. De dragul jocului.
2.
Cum putem vorbi despre sfîrsit, dacă nu stim începutul? De unde să numărăm? Ad urbe
