Dacă s-ar face un sondaj în rîndul artistilor plastici din România, în jurul unei singure întrebări: ce stiti despre Lucia Ioan?, răspunsurile ar putea fi anticipate cu multă usurintă. Artistii tineri, în cazul în care nu ar avea curajul să spună, pur si simplu, nu stiu nimic, ar oscila între o sportivă de performantă si o cîntăreată de muzică pop, cei de vîrstă mijlocie ar povesti depre un coleg de-al lor care a terminat cu vreo douăzeci de ani în urmă decorativele si parcă îsi aduce aminte că acesta a avut-o profesoară, iar cei porniti binisor pe versantul vîrstei a treia si-ar aminti de o femeie frumoasă, puternică si voluntară, născută prin Vrancea, de o pictorită cu o fortă expresivă enormă, dar umbrită de multele glorii care s-au tot perindat prin epocă, dispărută apoi prematur, la numai cincizeci de ani. Prin coroborarea acestor răspunsuri s-ar putea obtine informatia palidă că Lucia Ioan a fost profesoară la facultatea de Arte Decorative si o pictorită pretuită în cercurile profesionale, lipsită însă de popularitate (si cu atît mai mult de glorie) si care, pentru acuratetea imaginii artei noastre contemporane, ar trebui readusă în atentia publică. Si acest lucru chiar s-a întîmplat. Cu opt ani în urmă, Mihai Oroveanu i-a organizat o retrospectivă la Galeriile Etaj 3/4, iar acum, în perioada iunie-iulie, Sala de expozitii ,,Constantin Brâncusi" de la Palatul Parlamentului găzduieste o nouă expozitie amplă, cu un aer retrospectiv-monografic. Aceste două mari expozitii care s-au succedat la un interval relativ scurt (opt ani înseamnă foarte putin pentru asemenea evenimente) dovedesc nu atît că cineva administrează cu multă eficientă posteritatea Luciei Ioan, cît faptul că opera artistei, asemenea semintei prinse sub asfalt, începe să germineze - si poate chiar să erupă -, spărgînd blindajele artificiale si efemere ale istoriei mici. Dacă expo