"Povestea lui Robinson Crusoe e povestea cuiva care se vede constrîns să reflecteze asupra eticului, în conditia absentei lui ăcelălaltă: el va descoperi că, lipsit de societatea oamenilor, nu poate iesi totusi din perimetrul dezbaterii morale, ci, dimpotrivă, e obligat să o ia, pentru întîia oară în serios. Drumul său va fi lung si chinuitor: va porni de la deznădejdea izolării totale, va continua cu intuitia unei alterităti care nu depinde de alteritatea semenilor săi, si va sfîrsi prin a reintegra - din perspectiva acestei alterităti supreme - alteritatea-curentă a semenilor" (Andrei Plesu, Minima moralia, Editura Humanitas 1994, 121). Ideea că departe de toti, în deplină singurătate, acolo unde confruntati cu noi însine fără putinta de a ne feri privirile căutînd refugiu pe chipul altcuiva sîntem obligati să ne luăm cu adevărat în seamă, descoperind de fapt sensul unei vieti nu de pustnic, ci dimpotrivă, împreună cu ceilalti, este esentială în definirea unui cod occidental al vietii. Singurătatea te ajută să te găsesti, pentru ca abia apoi să te poti întoarce între ai tăi. Robinson Crusoe, în definitiv, e un aventurier smintit cînd îsi începe voiajul, dar sminteala lui e deja o formă de căutare si provocare a destinului (să ne amintim că pînă la naufragiul corabiei el scăpase miraculos din alte grele încercări). Pe insula unde l-au aruncat apele dezlăntuite ale oceanului, Robinson va descinde, cum observa Andrei Plesu, în propriile sale adîncimi morale, pentru ca astfel să înteleagă ceea ce între oameni îi părea simplă conventie: problema răului si a binelui, tensiunea depărtării si reapropierii de ceilalti. Cu alte cuvinte, el îsi defineste locul său într-o ordine superioară a lumii. Pustia îl învată să privească în jurul lui, cu toate că, aparent, nu e nimic de văzut.

Robinson Crusoe este mai mult decît un personaj de roman, e de-a dreptul u