Simbolurile nu trebuie construite în mod expres: natura, existenta zilnică ori hazardul se însărcinează cu fabricarea lor. Vocatia umană rămîne aceea de a le sesiza.

Pe la începutul anilor ^50, Maria Banus era poetă oficială, slujitoare talentată a realismului socialist, prezentă în manualele scolare. În aceeasi perioadă, Cornel Regman se ascundea, la propriu si la figurat, neîndrăznind nici măcar să-si arate chipul: pentru că făcuse parte din Cercul Literar de la Sibiu, pentru că avea un catastrofal dosar de cadre, pentru că refuzase orice concesie regimului comunist. Maria Banus părea destinată in aeternum unei redutabile glorii literare de tip sovietic; Cornel Regman îsi ducea existenta de intelectual marginal la limita mizeriei si la o distantă kilometrică de luminile rampei. Una urca spre culmile viitorului luminos; celălalt se pitea în găoace, cu speranta că autoritătile vor uita prietenia ce-l lega de proscrisii Ion Negoitescu, St. Aug. Doinas ori I.D. Sîrbu, aflati atunci îndărătul gratiilor.

Numai că, asa cum spune poetul, "se schimbă vremurile si vointele" mai repede decît am fi crezut. Cînd începe mica liberalizare din anii ^60, Regman poate, în fine, să-si publice non-conformistele sale pagini, articolele vitriolante si iconoclaste; iar Maria Banus porneste, probabil, să se întrebe cît de rentabilă poate fi à la longue colaborarea cu regimul comunist. Si, în timp ce vocea criticului Regman devenea tot mai clară si mai sigură de sine, vocea poetei Maria Banus se modula neasteptat, pe linie opozitionistă. Fie că scria despre Lucian Pintilie sau despre cărti recent apărute, Maria Banus îsi luase în serios rolul de a formula adevăruri incomode pentru oficialitate.

Din fericire pentru literatura noastră, instalarea dementei absolute în România sub forma ăepocii de aură ceausiste a separat pe deplin apele: de o parte, s-au situ