Ceea ce justifică prezentarea memoriilor Domnitei Ileana, Principesă de România si Arhiducesă de Austria la o rubrică de cronică a cărtilor străine este faptul că volumul a apărut în Statele Unite, fiind tradus impecabil, acum, la aproape jumătate de secol de la data cînd a fost scris, de Agra Baroti-Gheorghe pentru Editura Humanitas. Dar aceasta este o motivatie de suprafată, conventională. Adevărata pricină este mai simplă si mai personală: ea tine de plăcerea cu care am citit cartea, plăcere transformată pe parcurs în adevărată pasiune. Motivul e cu atît mai puternic cu cît am purces lectura oarecum sceptică, pentru că stiu ce poate să însemne publicarea unui volum de memorii ale unei figuri regale pe Noul Continent, atît de entuziast să adăpostească, de cele mai multe ori din pur snobism sau curiozitate, pe mai toti fostii regi, printi, duci, baroni etc. ai Europei. Atîta vreme cît se adresează unui astfel de public, nu totdeauna capabil să facă distinctia între persoane reale, care au avut o soartă tragică fiind obligati să îsi părăsească patria, si personaje de soap-opera, o carte nu poate scăpa neatinsă de microbul asteptărilor cititorilor ei. Primele pagini ale memoriilor Principesei Ileana nu au izbutit să îmi spulbere neîncrederea: un ton parcă prea senin, prea prietenos, mici naivităti de adolescentă, un sentimentalism, ce-i drept, nu dezagreabil, un patriotism răspicat, dar parcă excesiv si de aceea neconvingător - toate acestea m-au descurajat, la început, mai mult chiar decît prejudecata legată de contextul aparitiei cărtii.

La capătul celor aproape patru sute de pagini ale memoriilor Domnitei Ileana, pe care le-am citit cu o crescîndă plăcere, presupunerile si aprecierile mele initiale mi s-au părut teribil de nedrepte. Cartea e scrisă pentru un public american (ceea ce explică scurtele fragmente strict informative de istoria Români