Cu nici un an în urmă, în biserica Sf. Vasile de pe Calea Victoriei, peste drum de Palatul Cantacuzino si alături de casa Dissescu, avea loc o scenă măreată si cutremurătoare în acelasi timp, de un dramatism imposibil de redat în cuvinte. O scenă mută. Trupul pictorului Ion Dumitriu, prematur chemat dintre cei vii, zăcea întins pe catafalc si prin fata lui treceau cei apropiati aducîndu-i o ultimă dovadă de iubire. Prietenii si cunoscutii veneu în valuri, se reculegeau o clipă, apoi se retrăgeau la oarecare distantă sau ieseau în curte. La un moment dat agitatia s-a potolit, cîtiva artisti stăteau în mici grupuri în fata bisericii, iar în interior se instalase o liniste adîncă. In pridvor a început să răzbată atunci dinlăuntru, din cînd în cînd, un suspin sacadat, puternic si evident stăpînit cu greu. El era doar expresia sonoră a acelei scene unice prin măretie si prin monumentalitatea ei tragică: hieratic si aproape mineral, corpul lui Ion Dumitriu era vegheat doar de Mircea Nedelciu. Captiv în scaunul său cu rotile, ghemuit încă si mai puternic acum din pricina suferintei morale, el plîngea monoton si ofta ritmic. Nu era acolo nici disperare si nici revoltă; pentru întîia oară în aproape douăzeci de ani, l-am văzut pe Mircea înfrînt, zguduit de o realitate pe care n-o mai putea controla. Vocea lui virilă, cu o sonoritate unică si rîsul acela de bărbat care stăpîneste lumea fără nici un efort se stinseseră cu totul în fatalitatea suspinului. Această imagine îndurerată si tăcută se înălta din semiobscuritatea bisericii către claritatea unui moment mitic. Asemenea lui Ghilgames, Mircea Nedelciu îsi plîngea prietenul cel mai apropiat (cel cu care a vînat împreună lei), dar simtea poate si el însusi cît de aproape este răsuflarea necrutătoare a mortii. La mai putin de un an, în aceeasi biserică, propriul său trup, chinuit de o îndelungată suferintă,