Dacă poporul evreu este, precum s-a spus, inventatorul istoriei tocmai pentru că, aflat într-o continuă strămutare, nu a avut o geografie proprie, îmi apare atunci destul de justă ideea că americanii se manifestă, la antipod, ca un popor care îsi percepe geografia din plin si care - exagerând elocvent - nu a început încă o istorie. Poate de aici si expresia "to make history", ca obsesie si pornire voluntaristă, particularizantă până la disolutie în contextul a tot felul de evenimente mai mult sau mai putin importante.
Din acest punct de vedere romanul Pe drum al lui Jack Kerouac descrie o situatie tipică. Ba încă atât de tipică pentru oamenii dintre cele două oceane, încât el a avut un succes nebun, de dimensiuni arhetipale - "a făcut istorie". Tema vagabondării de-a lungul si mai ales de-a latul Americii nu e câtusi de putin nouă, ci, dimpotrivă, se dovedeste constant una scumpă inimii de american. Mai ales că a-ti descoperi tara înseamnă în situatia de fată a descoperi aproape un continent. Încă Jack London fusese la vremea lui un vagabond cu virtuti preliterare, nevoit să-si compună câte o poveste înduiosătoare înaintea fiecărei usi la care bătea. În 1955 Jack Kerouac actualizează mitul cutreierării libere, care uneori mai si depăseste, în literatura americană, granitele nationale - dacă ar fi să ne gândim numai la exilul voit al "generatiei pierdute". Al acelei generatii nebune - destul de asemănătoare în multe privinte cu beatnicii - care urca uneori, după vreo petrecere, în avion, traversând Atlanticul doar pentru a lua micul dejun într-un restaurant parizian la modă.
Est-Vest, Vest-Est: s-au cam dus vremurile când Apusul era sălbatic si la capătul pământului. Cucerirea lui se va transforma treptat într-o pendulare de metronom, într-un du-te-vino continuu, frenetic, claustrofobic din prea multă repetitie. "Si vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a
