De la bard la grefier, de la epopee la cronica judiciară, de la cartea de istorie la dosarul penal: în pragul aniversării unui deceniu, "Revoluţia Română" tinde să nu mai fie decît o tulbure afacere criminală. Tulbure, de nu chiar sordidă. În ciuda unei tot mai expirate demagogii de serviciu, redusă şi ea la cîteva limfatice clişee, această decădere este generală: nimeni nu este la adăpost de efectele ei, nici "victimele", nici "făptaşii". Transferul din istorie în tribunal nu creează eroi, ci produce doar "vinovaţi" şi "nevinovaţi". Un tribunal condamnă sau inocentează, nici mai mult, dar nici mai puţin decît atît. Chiar dacă nu este încă definitivă, condamnarea generalilor Stănculescu şi Chiţac nu este decît un nou episod, unul însă proeminent, al descalificării "Revoluţiei Române", cu sau fără intenţie, prin intermediul unei confuzii de planuri ce funcţionează mai eficient decît o ghilotină. Procesul celor doi generali (dar nu numai al lor) şi sentinţa pronunţată de Curtea

Supremă de Justiţie au scopul declarat al aflării "adevărului despre Revoluţie". Aflarea adevărului este în sine, desigur, un scop nobil; întrebarea este dacă adevărurile despre evenimente istorice, cum ar fi revoluţiile, războaiele, loviturile de stat, răsturnările de regim, sînt ori nu de competenţa justiţiei. Dacă adevărurile istorice sînt stabilite de magistraţi, la tribunal, prin sentinţe de achitare sau de condamnare, pe bază de rechizitorii şi cu martori, după ce apărarea s-a confruntat cu acuzarea, cum inevitabil se întîmplă la orice proces, oricare ar fi obiectul acestuia. Este oarecum curios şi oricum semnificativ că aflarea "adevărului despre Revoluţie" (majuscula e fragilul alibi al discreditării) a fost lăsată exclusiv în seama Justiţiei. Cu alte cuvinte, se porneşte de la premisa că "adevărul despre Revoluţie" este unul de natură exclusiv penală. În consecinţă, Revoluţi