Cărbunele a fost resursa minerală cea mai importantă a Belgiei şi a susţinut dezvoltarea ei industrială. O regiune minieră importantă, exploatată încă din secolul al XIII-lea, se întinde de-a lungul văii Sambre-Meuse, în zona central-sudică a Belgiei, de la frontiera cu Franţa, prin Mons, Charleroi şi Namur pînă la Liège. Rezervele de cărbune uşor de exploatat, fiind situate la suprafaţă, au fost de mult epuizate iar minele au fost închise. Grămezile de steril au înverzit cu timpul, s-au împădurit, apărînd ca accidente curioase de relief, unice înălţimi ale ţinutului plat. Oamenii şi-au pierdut mai mult decît mijloacele de trai, şi-au pierdut sensul existenţei. Căci, oricît de mizerabilă, de lipsită de orizont era, aşa cum se vedea proiectată pe cerul coborît asupra "ţării de jos", existenţa lor avea cel puţin un sens, acela al sacrificiului. La fel ca Valea Jiului, regiunea Borinage a provinciei Hainaut, aceea de unde pornise aventura estetică a lui van Gogh, a devenit un focar de revoltă, care ameninţa pacea socială a Belgiei. Merită atenţie felul în care ţara-emblemă a Europei a rezolvat problema socială cu care astăzi ne confruntăm noi. Se poate uşor constata că, de fapt, nu a rezolvat-o, ci a anesteziat-o. Asistenţa socială asigurată de stat pe baza activităţii prospere din industriile high-tech şi din servicii păstrează liniştea unei comunităţi care-şi suportă prezentul, ştiindu-l lipsit de viitor. O injecţie de bunăstare a adormit pulsiunile revendicative. Oamenii, cînd nu ies la o bere, stau potoliţi, ascunşi în case mici, cubice, din cărămidă aparentă, al căror spirit arid de geometrie a inspirat probabil curentul De Stijl şi pictura aseptică a lui Mondrian. Nimic, nici măcar o grădină de flori, nu le separă de strada şerpuitoare, nici un ornament sau balcon nu le îndulceşte faţada. N-ai cum să bănuieşti curtea îngrijită, de un verde proaspăt, irlande