Reforma armatei este un subiect prea puţin interesant pentru români. Nu fac excepţie nici "oamenii obişnuiţi", nici "clasa politică". Pentru "omul obişnuit" - această abstracţie pe spatele căreia îşi cîştigă traiul gazetarii şi politicienii - "Armata" cu A mare, ba chiar cu majuscule pentru tot cuvîntul, este unul dintre puţinele puncte fixe ale unei realităţi ce se mişcă repede, fără prea mult sens, adesea aiuritor. Într-o lume în care nimic nu mai este "la locul lui", Armata, adică acele uniforme cuminţi care fac frumos la paradă, pe care la caz de nevoie te poţi bizui, reprezintă un punct stabil în univers. În plus, dacă este o nevoie mai specială, dă Domnul ploi cît Potopul spre exemplu, sau se mai pune de vreo "mineriadă spontană", Armata este gata să dea o mînă de ajutor. Acolo unde administratorii civili ai vieţii noastre publice - primari, prefecţi, miniştri etc. - îşi declară repede şi fără jenă neputinţa, toată lumea ştie că, orice ar fi, Armata o să facă ceva, chiar dacă nu poate nici ea prea mult. De aceea, în România, "omul obişnuit" plasează Armata pe unul dintre primele două locuri din topul instituţiilor publice, în toate sondajele care s-au făcut din 1989 pînă acum. Tot de aceea el, "omul obişnuit", nu prea vrea să audă de reforma armatei. Cum adică, să se schimbe şi puţinul pe care el poate conta ca fiind stabil, sigur şi pururi nemişcător? La rîndul ei, cînd vine vorba despre Armată, "Clasa politică" e pătrunsă de un aer de solemnitate. Cei pe care-i ţinem de politicieni ai României devin un pic mai ţepeni, îşi îngroaşă vocea, îşi iau un aer împovărat de marile probleme ale naţiei şi rostesc propoziţii scurte, căutat apodictice. Armata e ceva serios, cu care nu te joci, în primul rînd pentru că te fluieră presa şi publicul! În al doilea rînd, nu-ţi vine să te joci cu ea pentru că, "la o adică", fiecare îşi aduce aminte de păţania din Decembr