În lucrarea sa cea mai novatoare (şi mai controversată), Marele Cod. Biblia şi literatura (1982, traducere rom. de Aurel Sasu şi Ioana Stanciu, Bucureşti, Ed. Atlas, 1999), Northrop Frye investighează modul în care Textul sacru a modelat structurile de gîndire şi "universul mitic" ale Europei creştine, prelungită ea însăşi de civilizaţia modernă. Omul de astăzi, fie el specialist într-o disciplină umanistă, intelectual în sens mai larg ori simplu ins apartenent acestei lumi, nu mai sesizează cît de îmbibat este universul cultural în care trăim de referinţe biblice. Versul lui William Blake, de pildă, "O, Pămîntule, o, Pămîntule întoarce-te", spune Northrop Frye, "deşi nu conţine decît cinci cuvinte din care doar trei diferă, cuprinde, cu toate acestea, vreo şapte aluzii directe la Biblie." Carte fundamentală în sensul cel mai propriu, Biblia alcătuieşte - prin limbaj, prin miturile, metaforele şi tipologia sa - trama pe care se organizează modurile noastre de a gîndi şi de a spune nu numai raportul cu divinul, ci şi problematica socială, raportul individ-comunitate, statutul persoanei în lumea cetăţii.

Lecturi contradictorii Or, una din metaforele cele mai puternice, mai eficace pentru imaginarul social şi mai persistente, după Frye, este cea prin care "identificăm un individ cu clasa lui", metaforă numită de critic "regală" pentru că "stă la baza uneia dintre cele mai răspîndite, simbolic, instituţii, cea a regalităţii". Ca simbolică strict socială (înţeleasă din ce în ce mai profan), funcţia regelui constă, esenţialmente, în a personaliza coeziunea, unitatea grupului, dîndu-i structura unui "corp" referit la unicitatea unui princeps. Persoana regală, care se distinge prin unicitate de massa supuşilor, poate confirma grupului propria sănătate, coerenţă, organicitate. Ceea ce criticul canadian tratează prin termeni de teorie literară, fusese studiat de că