Există, în spaţiul cultural de la noi, o întinsă zonă cu iz de cămin cultural. Domnu' profesor de română, cu domnu' de naturale, cu factorul poştal şi cu şefu' de post (care, deşi poliţai, obişnuieşte să-şi scrie epistolele amoroase către amante în versuri - asta le dă pe toate gata) se întîlnesc din cînd în cînd într-o sală din cea mai impunătoare clădire a satului, dar lăsată în ultima vreme în paragină. Acolo unde, în trecut, veneau tovarăşii de la centru şi îi strîngeau pe ţărani să-i prelucreze, iar, mai apoi, se constituise formaţia de dansuri populare, entuziaştii noştri se adună - la iniţiativa domnului profesor de română, desigur - şi discută literatură, dacă nu chiar cultură de-a dreptul. Îşi citesc versurile, vorbesc meşteşugit şi simţitor despre ele (aşa cum nu vorbesc de obicei, pe uliţele satului), se laudă unii pe alţii şi trăiesc cu intensitate măreţia actului cultural la care iau parte. Aceasta, însă, nu-i va împiedica pe tinerii satului, la obişnuitul bal de la sfîrşit de săptămînă, exact în localul în care cu cîteva zile în urmă cîţiva oameni se înălţaseră spiritualiceşte, să se îmbete, să spargă sticle sau să scoată tot felul de zgomote fiziologice şi, în cele din urmă, să se ieie la bătaie. E plină "viaţa noastră culturală" de astfel de oameni entuziaşti care-şi fac de lucru prin literatură. Scriu în reviste (din provincie sau din Capitală - căci provincialismul nu cunoaşte bariere geografice), organizează manifestări culturale unde-şi dau premii şi, în orice caz, se laudă unii pe alţii peste poate. Toată lumea (inclusiv partea mai răsărită a lumii culturale) îi tolerează: sînt băieţi buni, inimoşi, sufletişti şi, oricum, sînt de preferat tineretului de astăzi, care nu mai ştie de respect şi de cultură; din cînd în cînd, ne mai invită şi pe noi, pe post de primadonă de la Capitală, la îmbelşugatele lor manifestări culturale. Poate părea un