Privind superficial lucrurile, aş spune că democraţia românească se va construi fără ţărănime şi împotriva ei. Spun democraţia şi nu capitalismul deoarece am impresia că este aici, la mijloc de frază, o nuanţă care ne mai scapă, cînd şi cînd. Capitalismul e O.K.: ţăranii au pămînt la care se închină ca la icoană, şi cei care mai au putere sau ani de trăit au chiar poftă de muncă. Coloane subtile de disponibilizaţi iau drumul satelor, îşi construiesc căsuţe cu fîntîni şi pun mîna pe sapă; nu la grămadă, nu la îmbulzeală, dar sesizabil - încă o probă că industrializarea sub semnul secerii şi ciocanului a fost contra naturii. Pieţele din oraşe sînt pline şi spornice. Avea dreptate Marx, în scrisorile lui către Engels: ţăranul secretă capitalism, chiar dacă habar n-are. Da, capitalismul e salvat. Doar democraţia e în suferinţă, pentru că, prin cine ştie ce vicleşug al memoriei, ţăranii îl regretă din ce în ce mai mult pe Ceauşescu. L-au regretat, timid, pe vremea lui Iliescu; acum îl regretă amarnic. Intri într-un sat şi afli de la prima poartă: cu Ceauşescu era mai bine. În ciuda oricărei logici. Nu e dor de Ceauşescu, nu e regretul după tirania dictaturii. Ci este nostalgia după ordinea de altădată. Legea era lege - mi-a spus cineva şi n-am găsit repede contraargument la această sentinţă. Am gustat acest masochism sîmbăta trecută, aflîndu-mă în vorbă pe un pridvor de casă, într-un sat de cîmpie, cu nişte oameni de la ţară. Nu e pic de sămănătorism în ce vă spun: scaunele pe care stăteam nu erau din cele mici, cu trei picioare, ca în romanele realist-socialiste, ci erau scaunele bune, scoase din sufrageria din casa mare - acea cameră plină de păienjeni, în care, în lipsa vreunui oaspete, nu intră nimeni cu veacurile. Beam ţuică. De fapt, nu o beam, ci o testam: la cîţiva metri de noi ardea un straşnic foc de vreascuri; deasupra, dintr-un căzănel,

se distila