Dozajul inefabil dintre gratuitate şi relevanţă, dintre notaţiile insignifiante şi cele importante constituie, se ştie, un punct central al poeticii jurnalului intim. Cu atît mai mult cu cît, în secolul nostru, marea majoritate a jurnalelor nu mai sînt, în fapt, intime, ci destinate - încă în timpul vieţii autorilor - publicării. Ce anume îl face pe Gide - iau un exemplu notoriu - să considere că nişte banale consideraţii meteorologice merită să fie încredinţate posterităţii? Iată două mostre, culese la întîmplare: "13 iulie (1914). Era frig şi toată regiunea acoperită cu ceaţă. Astă seară, cerul e nespus de frumos. Am făcut cu Jean Schlumberger o plimbare destul de lungă în pădure"; "6 noiembrie (1924). Ziua în care urma să plec. Vreme frumoasă." Corespondenţă perfectă între inanitatea consemnărilor şi platitudinea exprimării. De altfel, singura modalitate de a conferi unor astfel de fraze alt statut decît cel de "umplutură" este deplasarea accentului către expresia în sine. Este ceea ce face un Radu Petrescu, la care notaţia meteorologică e pretext pentru briliante exerciţii de stil: "30 martie (1956). Seara cerul este în toate părţile o desfacere de fumuri violete roz, stins rubinii, verzi şi albastre, în care arborii par fie gigantice crăpături zigzagate ale bolţii cereşti, fie fulgere carbonizate care au rămas, aşa, înfipte în pămînt". Înregistrarea schimbărilor atmosferice nu e unicul mijloc ce permite ca mecanismul jurnalului să se învîrtă în gol. Tot la Gide vedem cum poţi da impresia că spui ceva fără să comunici, în realitate, nimic. Pasajul cu plimbarea prin pădure, împreună cu Jean Schlumberger, continuă astfel: "După cină, am stat mult de vorbă, urcînd şi coborînd drumul dintre stăvilarul de la intrare şi casă. Prea obosit, în seara asta, ca să mai pot nota ceva". Truc binecunoscut: scrii că eşti incapabil să scrii şi constaţi, reconfortantă surpr