Unul din lucrurile care fac viaţa interesantă (şi imposibilă şi inexplicabilă uneori) este faptul că nu avem întotdeauna cum să împiedicăm anumite lucruri să se întîmple, că organul imaterial necesar "simţirii" momentului propice acţiunii intră în vacanţă. Lenevirea poate fi catastrofală. Să supravieţuieşti devorat de remuşcări e tot ce poate fi mai otrăvitor. Am dat peste o carte* cu cinci jurnale ale unor copii (printre care şi Anne Frank) ucişi în Holocaust. Cel mai mult m-a mişcat jurnalul Evei Heyman, o fetiţă din Oradea (Nagyvàrad) care a sfîrşit în octomnbrie '44 la Auschwitz. Povestea ei ar face un bun film (şi ea scria despre "ireala" ei teroare - "e ca într-un film") despre jocul întîmplării. Mai ironic şi, deci, mai crud (şi invers) decît "Aleargă, Lola, aleargă". În 1944 avea 13 ani, o mamă (Àgi) de care era foarte îndrăgostită, un bunic patron de farmacie, o doică, Juszti, care pur şi simplu o diviniza. Àgi era recăsătorită cu Bèla Zsolt, care era socialist şi care a fost deportat în Ucraina. Agi a făcut pe dracu'-n patru şi l-a adus acasă, pentru că, aşa cum spunea bunica Evei, "nici măcar Hitler nu-i putea sta în cale". Eva dorea să se facă fotograf la ziar şi să se mărite la 24 de ani cu un englez sau chiar şi cu Pista Vadas, unul dintre curtezanii ei. Avea o bicicletă albastră nouă, iar Marta, cea mai bună prietenă a ei (care dansa ca Josephine Baker), una roşie. Prima lovitură a venit cînd le-au fost confiscate bicicletele. Apoi Marta şi părinţii ei au fost duşi în ghetto şi de aici la Auschwitz. Puţin după aceea, Eva şi familia ei au fost, de asemenea, trimişi în ghetto. Recompusă din fragmente de mărturii, existenţa Evei din momentul încetării jurnalului (30 mai '44)

şi pînă în cel al morţii (17 octombrie) e scurtă şi tragică. Însuşi Mengele a împins-o pe Eva în ultimul camion care a luat drumul crematoriului, după debarcarea aliaţilor