Pierdut în rugăciune tăcută: acesta e titlul unui articol-anchetă referitor la starea de sănătate a creştinismului european (autor: Carla Power, cu corespondenţi la Paris, Berlin şi Roma), publicat în revista Newsweek din 12 iulie 1999. Părintele Claude de la catedrala Notre Dame din Paris, imobil, tăcut, aşteaptă în spatele ecranului de sticlă al confesionalului pe rarii credincioşi ce i-ar putea cere asistenţă. I se perindă dinainte valurile mereu reînnoite de turişti care ticsesc amplul spaţiu al sanctuarului, luîndu-l aferaţi şi indiferenţi în posesie. O separaţie teritorială între biserica-monument şi credinţă care, pentru părintele Claude, e imaginea, emblema însăşi a crizei. Două moduri de secularizare a religiei "În vreme ce tinerii ei combină şi-şi potrivesc credinţe după plac, Europa ni se înfăţişează ca o societate postcreştină. Totuşi, într-un fel sau altul, religia continuă să ofere o anume mîngîiere" - îşi rezumă Carla Power ancheta. De vreo zece ani încoace, cercetătorii, ori mai bine zis observatorii faptului religios (gazetari, sociologi, istorici, antropologi) sînt obligaţi să-şi descrie şi să-şi analizeze obiectul de studiu prin intermediul acestei noi categorii: "totuşi". E adevărat că ei se ocupă mai cu seamă de mutaţiile lui spectaculoase, iar nu de exerciţiul discret, firesc, al celor integraţi într-o formă ori alta de tradiţie, de continuitate religioasă. Cînd studiază ceea ce în anii '80 s-a numit şi a fost perceput ca o "revenire a religiosului" în lumea modernă, ei constată că au de a face mai degrabă cu o adaptare căznită, deformantă, sărăcitoare a credinţei la standardele, nevoile şi frustrările omului contemporan. După o perioadă de bunăstare intelectuală - întemeiată pe credinţa într-o raţiune umană atotordonatoare - şi de bunăstare materială, asigurată de boom -ul economic, lumea vest-europeană şi nord-americană a fost pusă în f