La 21 iunie 1941 (şi nu la 4 septembrie 1940, cînd a devenit conducătorul statului, determinînd abdicarea regelui), Ion Antonescu, general, (de abia în august 1941 a fost uns, cam de sine însuşi, mareşal) era în simpatia întregii opinii publice româneşti. Chema ţara în război pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord, răpite nouă de URSS, samavolnic, în iunie 1940. E hazardat să spun că a fost un război popular. Dar, repet, avea de partea sa, atunci, întreaga opinie publică şi armata română participa, alături de cea a puterilor Axei, la un război care ne elibera teritorii istoric şi de drept ale noastre. Chiar opoziţia democrată (P.N.Ţ. şi P.N.L.), tolerată de general saluta acest act militar eliberator. Antonescu se pregătise mai demult pentru acest act, aliind ţara de partea Axei, la prima sa întîlnire cu Hitler din 22 noiembrie 1940, fără a întreba pe nimeni şi fără măcar a relata despre asta la prima şedinţă a Consiliului de Miniştri de după reîntoarcerea în ţară. Pe suveran (regele Mihai) nici vorbă că nu l-a înştiinţat, neacordîndu-i nici o importanţă, dar tolerîndu-l ca rege, pururea izolat. Chiar Hitler rămăsese plăcut surprins de propunerea-promisiune a încă generalului Antonescu, el neavînd practic nevoie, din partea României, decît de grîne, petrol şi un sigur cap de pod pentru războiul (pe care îl pregătea) împotriva Rusiei sovietice. Dar, fireşte, a acceptat propunerea de alianţă promisă de Antonescu. Cînd, în iunie 1941, a venit momentul intrării în acţiune armată, Antonescu, înştiinţat personal de Hitler la 12 iunie 1941, a dat - singur - celebra proclamaţie către ţară (mai ales către armată): "Vă ordon, treceţi Prutul". Dar, curios lucru, deşi om politic (nu era el preşedintele Consiliului de Miniştri şi, pe deasupra, conducătorul statului?), nu s-a gîndit să încheie un tratat de alianţă cu Germania, în care să se stipuleze condiţiile