Sub Ceauşescu, România avea două sărbători naţionale: 23 august şi 26 ianuarie. Presa era terorizată de prima şi de a opta lună a anului, cînd, cu săptămîni bune înainte de datele fatidice, era obligată să se refere la ele, onorîndu-le cu articole festive, care mai de care mai plicticoase. Colaborator permanent al Contemporanului şi, apoi, al României literare, cunosc această teroare periodică din experienţă personală. Numai eu ştiu (şi G. Ivaşcu, Dumnezeu să-i ierte păcatele pentru înţelegerea dovedită faţă de mine, vreme de aproape trei decenii!) cum reuşeam să evit să fiu "pe linia" numerelor de revistă cu pricina. An de an, paginile consacrate "sărbătorilor" naţionale erau tot mai numeroase. Iar la date rotunde, practic întregul număr vorbea exclusiv despre ele. Nu e greu de bănuit ce silă stîrnea tuturor redactorilor şi colaboratorilor corvoada aniversară. Nici zelatorii regimului nu mureau de plăcere să reinventeze de două ori pe an nimicul din articolele ocazionale. Se executau, dar mîrîiau. Nu li se părea, mai ales, normal să existe excepţii. Unii se dumiriseră că nu li se solicita colaborarea decît în ianuarie şi în august. Şi protestau, în felul lor, chiar dacă nu duceau curajul pînă la a refuza franc oferta. Conform principiului lui Orwell, 23 august (scrisă cu majusculă, fireşte!) şi-a schimbat de cîteva ori denumirea, în funcţie de cum rescria partidul comunist istoria. Formula finală era deosebit de amplă şi se referea la o revoluţie naţională, antifascistă şi antiimperialistă. Trecuse vremea naivă a "insurecţiei armate" şi chiar a "eliberării". Ca să nu mai spun că rolul Uniunii Sovietice a tot descrescut pînă s-a evaporat cu totul. Naţionalismul ceauşist a recuperat integral evenimentul. Ideea subtilă acreditată de propagandă era aceea că românii se eliberaseră singuri printr-o revoluţie care viza mai multe imperialisme, nu doar fascismul germa