Ei, românii, în Das Dilemma

Dragă redacţie, De aproape trei ani am şansa să lucrez periodic într-un institut de cercetare din Frankfurt pe Main, cu o reputaţie solidă în disciplina mea (şi nu numai). Perioadele la care mă refer sînt destul de consistente, variind ca durată între o lună şi cinci luni. Odată aflat aici, legăturile cu ţara sînt destul de fragile şi se rezumă la contacte sporadice prin e-mail cu cîţiva prieteni, telefonul săptămînal către familie, o bere nostalgică în compania vreunui cunoscut aflat în trecere prin Frankfurt. La capitolul informaţie apelez rar la ediţiile on-line ale cîtorva cotidiene. În mod deliberat fac acest lucru din ce în ce mai rar cu scopul de a nu-mi periclita buna dispoziţie. N-aş putea spune că realitatea românească îmi produce coşmaruri, dar nici nu e de natură să tonifice. În plus, am căpătat o anumită fobie faţă de termeni precum "tranziţie", "reformă" care abundă în presa noastră tributară unui nou limbaj de lemn. Dacă nu eşti suficient de racordat la actualitate, Caţavencu îşi pierde din haz. Rămîne Dilema , a cărei variantă electronică (din păcate trunchiată) mă transportă într-un spaţiu destins, în care reperele sînt inteligenţa, (auto)ironia, toleranţa. De curînd am citit numărul din iulie intitulat, Ei, germanii. În mod clar, tema propusă se referea la situaţia minorităţii germane din România şi astfel a fost şi receptată de către cei care a contribuit la numărul respectiv. Dar, aflat aici în plin teritoriu teuton, nu m-am putut abţine să nu încerc să-mi imaginez cam ce ar conţine numărul intitulat Ei, românii al unei ipotetice reviste Dilema germane (Das Dilemma ?). Am petrecut suficient timp în acest institut, încît să beneficiez de un statut aparte, diferit de cel al altor colaboratori a căror prezenţă meteorică e privită cu cordialitate, dar care se epuizează în planul profesional. Am reuşit să-mi fac