În calitate de scriitor, Felix Aderca îsi întemeiază teza autonomiei personalitătii "energetice" pe cea a autonomiei esteticului. Avînd o ascendentă kantiană, aceasta din urmă a fost, după cum se stie, promovată, la noi, de T. Maiorescu si, cu urmări cardinale, de E. Lovinescu si scoala sa de critică. În consonantă si, adesea, în vădită aliantă cu mentorul Sburătorului, autorul Domnisoarei din strada Neptun s-a pronuntat împotriva amestecului valorilor, văzînd în destinul criticii unul similar cu cel al Cenusăresei. Istoria literaturii noastre, socotea Aderca, n-ar fi decît "istoria diferitelor slujbe pe care zîna artei cuvîntului a fost silită să le împlinească, umilă pe la curtile boieresti ale altor valori". Ca o exceptie salutară e comentată prezenta lui Maiorescu, "subtilă protestare, discipolul esteticei hegeliene, care cu voce senină a intonat pe aceste tărmuri danubiene un imn impersonal pentru eliberarea zînei care trebuie să rămînă nudă...". Încă în Personalitatea..., combătîndu-l pe Taine, Aderca specifica esteticul printr-un criteriu psihologic, socotind "stiinta frumosului" drept "o disciplină psihologică" si nicidecum istorică sau sociologică, hărăzită a ne revela "sentimentalitatea" proprie operelor de artă. Patru sînt principalele acte de disociere a esteticului de contextul său cultural, pe care le reclamă teoreticianul nostru. Mai întîi confuzia dintre estetic si terapeutica medicală, întrupată de teoria, faimoasă în epocă, a lui Max Nordau, asupra fiziologiei geniului si talentului, considerată ca tipologie de "degenerati", ca si de teza "refulării psihice" a lui Freud (aceasta din urmă consemnată doar într-o scurtă glosă). În al doilea rînd, întrepătrunderea dintre estetic si etic, cel dintîi situîndu-se, în viziunea eseistului, sub zodia amoralitătii. În al treilea rînd, obnubilarea artei prin tezismul nationalist, care vede în artis