Ca si Istoria... lui Călinescu, Postmodernismul... lui Cărtărescu, desi trece drept o carte de istorie si teorie literară, are ritmul si aerul unei fictiuni, în mod ciudat, nu postmoderne. Caracteristicile textului postmodern, asa cum le sumarizează Cărtărescu - indeterminare, imanentă, ironie, participarea receptorului, ludic, fragmentare, bidimensionalitate, hibridizare, carnavalesc, kitsch recuperat etc. - sunt absente. Domină în schimb rigoarea, coerenta, consecventa, trăsături cu miros persistent de naftalină, bosorogite, smochinite, contemporane cu Pazvante Chiorul, de ti-e rusine să le pomenesti. Cu ajutorul lor, Mircea Cărtărescu construieste totusi ceva remarcabil, într-un gen pe care se întâmplă să stiu că-l cunoaste: fictiunea speculativă. Nu retoric am pus puncte de suspensie în locul cuvântului românesc din titlul cărtii. Procedând asemenea lui Borges sau Stanislav Lem ( pe care, în mod impardonabil, nu-l pomeneste nicidecum), Cărtărescu inventează un curent literar: postmodernismul românesc, după care, bazându-se pe setul initial de axiome, face admirabilul efort intelectual de a umple această fictiune cu autori sau cu bucăti din ei.
De ce o face? Pentru subsemnatul n-are mare importantă - poate că vrea, à la manière de Borges, să-si creeze precursorii, să-si desemneze emulii, discipolii, epigonii, să scrie, în floarea vârstei fiind, capitolul de istorie literară referitor la el însusi - nu întâmplător (Stalin) din care lipseste autorul Mircea Cărtărescu - el e prezent în totul, întrucât volumul e un bricolaj sângeros, o vivisectie în literatura română menită să alcătuiască portretul anamorfic, arcimboldesc al lui Mircea Cărtărescu. Operatie, după părerea mea, reusită.
E fără sens, deci, să polemizezi pe tema încadrării sau importantei acordate de Cărtărescu unui autor sau altuia - importantă e frumusetea speculatiei, c
