Indecis între a înceta cu fermitate plătile, a trimite pe fundul mării balastul băncilor si a termina cu bănutul populatiei, statul de tranzitie statornicit pe valuri de aproape zece ani si astfel cârmuit ca să mai salte, cu timona întepenită, încă pe atâta, pare a ilustra deviza celui mai frumos oras al lumii, Parisul: "Fluctuat, nec mergitur". Pare numai, căci de mers nu merge. Dar, urcând pe creste de valuri si prăbusindu-se în golul acestora, nici pe loc nu stă. Un soi de dialectică, punând în cauză timpul însusi.

Condus, pe rând, de mai multi căpitani, mai toti veterani si experimentati, însă nu într-ale marinei, el însusi de un model hibrid, între pânze si zbaturi, a fost modernizat doar în cabinele ofiterilor, unde afli aer conditionat, precum si o bucătărie prevăzută a costa nouă sute de milioane de lei. Altfel, ros de rugină la toate încheieturile si întesat de sobolani prosperi (mustăti zburlite, cozi umflate, chităit agresiv!), vasul, sleit de zguduituri, zace în port pe vreme frumoasă, din cine stie ce neprevedere a vreunui subaltern uituc.

În larg, se încumetă, dintr-un ordin întârziat, pe vreme de tempestă. Atunci, matelotii de pe alte nave întrezăresc, printre neguri si hulă, o plăsmuire ce aduce cu patetica, etern damnata corabie a olandezului zburător. Pură vedenie: catargele vasului nostru au fost de multă vreme privatizate, vândute unui turc, care le-a transformat în scaune si chibrituri. Investitori interni au achizitionat velele, pentru alte foloase. Restul, e mai departe de vânzare...

Puntea e întotdeauna pustie: n-ai să vezi grămezi de frânghii, salupe de salvare, colace, bărcute; cu toatele, dimpreună cu clantele cabinelor si chiar cu hublourile au fost din timp furate si ori de câte ori se înlocuiau dispăreau din nou, ca prin farmec, farmecul locului. Dacă vasul ar avea o valoare determinabilă, ar dispărea, î