În 1969 Michel Foucault concura pentru a fi titularizat la catedra de filosofie de la Collège de France. Era sprijinit de Georges Dumezil, de care îl lega o mare si statornică prietenie; fusese, de asemeni, recomandat de către Jean Hyppolite, cel care lăsase vacantă această catedră, prin decesul său cu un an înainte.
Vor mai candida pentru acest post Paul Ricoeuer si Yvon Belaval. Fiecare va prezenta cîte un proiect: Foucault propune o catedră de istorie a sistemelor de gîndire, Ricoeur una de filosofie a actiunii, Belaval - o alta de istorie a gîndirii rationale.
Va fi ales Foucault, la al doilea tur de scrutin.
Pe data de 2 decembrie 1970 Michel Foucault îsi sustine la Collège de France prelegerea inaugurală, intitulată Ordinea discursului. Avem, iată, pentru prima dată tradusă în limba română această lucrare, scurtă, dar densă si totodată foarte limpede - de către Ciprian Tudor, la Eurosong & Book, 1998 (cu o notă a editorului, din care au fost spicuite datele de mai sus). Premisa de la care pleacă autorul este că în orice societate există un control multiplu exercitat asupra producerii discursului, cu scopul de "a-i conjura puterile si pericolele, de a-i stăpîni evenimentul aleator, de a evita coplesitoarea, redutabila ei materialitate." Se fac simtite, prin urmare, asa-numitele proceduri (sau sisteme) de excludere - si anume: interdictia, pe trei coordonate (ca tabu al obiectului, ritual al circumstantei, drept privilegiat si exclusiv al subiectului vorbitor), vizînd îndeosebi zona sexualitătii si pe cea a politicului; opozitia dintre ratiune si nebunie; în sfîrsit, aceea despre care s-a vorbit cel mai putin si despre care Foucault vorbeste, tocmai din acest motiv, cel mai mult - opozitia dintre adevăr si fals.
Sistemele de excludere reprezintă o modalitate exterioară de control si de delimitare a discursului, ce f
