Şi dacă, totuşi!, Alexandru Muşina, în rebeliunea lui fără nici o şansă împotriva molatecei dictaturi a "postmodernului" (sau a "postmodernilor"?!), nu e doar "supărat pe sat", cum atît de gingaş diagnostichează Radu Cosaşu? Şi dacă, totuşi!, Alexandru Muşina, iritat şi iritabil, da, dar cît de expresiv!, are de fapt dreptate, dincolo de iritare şi chiar dincolo de expresivitate? Este desigur un mister de ce Radu Cosaşu, primul şi singurul, deocamdată (după şiinţa mea), care a simţit enorma sfidare din articolul publicat de Alexandru Muşina în suplimentul Vineri din luna iulie, a reacţionat atît de nervos el însuşi, încercînd să o prefacă într-o enormitate, perfect scuzabilă, nu-i aşa?!, pentru un poet a cărui valoare este proclamată şi exhibată pentru a i se anihila "restul", adică totul - ideile, opiniile, suferinţa, revolta. Admirabilă (dar cîte dintre articolele lui Radu Cosaşu nu sînt admirabile?!), intervenţia lui din numărul trecut al Dilemei are însă defectul de a nu fi la obiect. Atîta tot. Împrejurarea că Alexandru Muşina a scris (şi i-a fost publicat parţial, adică tăiat de cenzură) extraordinarul poem Budila Expres în vremea regimului comunist nu contrazice cîtuşi de puţin sensul şi sensurile din Postmodernismul socialist, probabil cea mai articulată şi mai radicală punere în cauză a conformismului intelectual românesc din 1990 încoace. Aşa-zisa "contestare" a lui Eminescu dintr-un număr devenit celebru al Dilemei, pentru mulţi o culme a insolenţei şi iconoclastiei culturale, nu era, în comparaţie cu incendiarul articol al lui Alexandru Muşina, decît o inocentă glumă de liceeni întîrziaţi. Sau provinciali: despre mitul "poetului naţional" s-ar cuveni poate scris, de exemplu, cum a scris Siniavski despre Puşkin sau cum a scris Esteban Buch

despre fabuloasa istorie politică a Simfoniei a noua (La Neuvième de Beethoven, Gallimard, 1999), a cărei