Fabula albinelor Sau despre greşeala de a opune interesul individual celui naţional; Sau despre folosirea viciilor (înţelese ca interese private...) în beneficiul public; "Era odată un stup de albine opulent, spaţios, dar ros de toate viciile: gustul pentru lux, invidia, corupţia etc. Medicii vindecă nu din pasiune pentru bolnav, ci din dragoste de faimă şi de bani. Avocaţii, pentru a apăra cine ştie ce cauză dubioasă, cercetează legile precum spărgătorii magazinele sau casele, pentru a şti pe unde pot pătrunde mai uşor. Soldaţii trebuie să fie forţaţi să lupte. Toate îndeletnicirile îşi au partea lor de înşelăciuni. Dar albinele prosperă cu milioanele şi au o cîrmuire în care puterea este îngrădită de legi. Fiecare parte este roasă de vicii, dar întregul este un paradis: invidia este ministru al meşteşugurilor, luxul dădea de treabă la multora. Dar cît de deşartă este firea acestor albine! Într-o zi ele s-au rugat zeilor ca în stup să domnească cinstea. Şi Zeus le-a făcut pe plac. Schimbarea a avut însă urmări remarcabile: avocaţii nu au mai avut de lucru într-un stup onest, oamenii (albinele, de fapt, n.m. L.A.) continuau să se îmbolnăvească, dar nu puteau fi consultaţi decît de un serviciu specializat, care prescria medicamente controlate cu grijă ş.a.m.d. Activităţile stupului s-au redus treptat foarte mult, iar puţine albine au mai rămas în stup. Pînă la urmă ele s-au retras într-o modestă scorbură de copac." (după Limitele puterii , antologie, All, 1994). Aşadar, Bernard Mandeville, autorul fabulei de mai sus, am putea spune, este un socialist convins, care crede însă în metode cu totul liberale de a ajunge la binele general. (În fond, orice socialism porneşte de la principii liberale pe care le perverteşte, nu-i aşa?) Sau am putea spune că era un liberal ipocrit şi demagog care vorbeşte despre binele întregului stup pentru că sună mai bine decît vorbir