"Uite la ei cum se înghesuie şi ce panică se citeşte pe feţele lor; şi asta fiindcă nu au, ca noi, cultura cozii", mi-a spus prietenul meu, sociologul, pe cînd urmăream împreună, la Paris, un reportaj televizat ce surprindea o cumplită îmbulzeală în faţa caselor de bilete dintr-o gară; se declanşase, din nou, o grevă a sindicatelor din transporturile feroviare, grevă parţială, circulau doar cîteva trenuri şi se nimerise să fie în preajma unor "jours fériés", ocazie pe care francezul n-o ratează, luîndu-şi o scurtă vacanţă pentru a-şi "încărca bateriile". Amicul meu, stabilit în Franţa la finele anilor '80, avea amintiri încă foarte precise despre cozile noastre româneşti cînd, de regulă, exceptînd momentele de paroxism premergătoare epuizării produsului care "se băgase", erau respectate tacit anumite coduri, cum ar fi acela al lăsării sacoşei sau acela al listei, ceea ce implica o anume idee de disciplină şi de ierarhie. Pe de altă parte, el privea, retrospectiv, fenomenul printr-o grilă occidentală: practicată timp de decenii, coada devenise, nu-i aşa, o tradiţie, un sistem de habitudini, într-un cuvînt, o cultură. Cuvîntul era, încă de pe atunci (discuţia noastră a avut loc, parcă, în 1994), în vogă prin cercurile intelectuale şi începea să se răspîndească în spaţiul mediatic. Ni se explica, spre exemplu, în reportaje sau în anchete sociologice, cît de importante sînt diferenţele dintre muncitorii de la Renault şi muncitorii de la Peugeot, deoarece una este cultura Renault-ului şi alta e cultura Peugeot-ului (ca să nu mai vorbim de cultura Rolce-Royce-ului, a Nissan-ului sau a Trabantului). Mi-amintesc, apoi, o cronică din Le Monde la un meci de rugby, în care Franţa luase bătaie, nu mai ştiu de la cine, în orice caz o echipă puternică, poate Noua Zeelandă: ceea ce a făcut diferenţa, explica ziaristul, şi a dat înfrîngerii francezilor un caracter inevitabil,