Murdărie. Oriunde pe străzi, în parcuri, sub pămînt pe şinele de metrou sînt grămezi de ambalaje goale de plastic sau carton - sticle, vafe, barchete, pahare, paie. De cîtăva vreme nu mai acuzăm doar municipalitatea sau gunoierii, acceptăm că de vină sîntem şi noi, cei care mîncăm pe bancă pizza fast la cutie, sau bem din mers şi din sticlă cele mai diverse lichide colorate fresh. Ne întrebăm chiar ce e de făcut. Coşurile de gunoi sînt rare, neîncăpătoare, de multe ori fără fund şi mereu vizitate de vagabonzi înfometaţi (oameni şi animale). Apoi, trăim vrînd-nevrînd în pas cu vremea - totul este preambalat - şi în pas cu lumea - totul se consumă, oriunde, oricînd, oricum. Nu sîntem deci pregătiţi să prelucrăm, dacă nu să valorificăm, un univers al resturilor. Pe vremuri, păream să ştim: totul se păstra, "că doar nu cere de mîncare ". Orice gospodărie ţărănească avea o magazie, o polată, o aplecătoare, unde se adunau într-o viaţă de om cuie strîmbe, capete de sîrmă, dinţi de porc, cîrpe şi zdrenţe, încălţări desperecheate, găleţi găurite şi oale sparte, scaune şchioape şi mături chele, mă rog, tot ce poate fi de folos la casa omului... Pînă acum vreo opt ani, orice apartament de bloc din oraş avea o ladă, un raft de dulap sau un colţ de balcon în care se adunau pungi de plastic, sticle de Pepsi, cutii de margarină, ambalaje de hîrtie păturite, panglicuţe de la buchete de flori, capace de borcane, dopuri. Nu era o obsesie de colecţionar, ci teama tradiţională că mîine va fi şi mai rău, că risipa atrage sărăcia, că trebuie să fii pregătit să supravieţuieşti. Mentalitatea tradiţională este deci una a tezaurizării resturilor şi a moştenirii lor din neam în neam. Păstrare a integrităţii lumii, tehnică de adaptare, sau de depăşire a crizelor, nu ştiu. Ştiu numai că de la un timp, principiul nu mai poate funcţiona: viaţa noastră lasă prea multe urme. Un muzeu etnograf