Ca în romanţe: timpul fuge. La sfîrşitul anilor '70, istoricul Mihail Voslenski - fost profesor la Universitatea Lumumba (ce vremuri!) din Moscova, devenit în urma unei defectări profesor universitar la Viena - pregătea ediţiile germană şi franceză ale lucrării sale Nomenklatura (ambele apărute, cu un uşor decalaj, în 1980). După apariţia ediţiei franceze, presa pariziană a tras din stînga şi din dreapta, cu aplauze sau cu mustăceli circumspecte. Entuziaştii au spus că apariţia Nomenklaturii este ceea ce se cheamă un eveniment, comparabil cu apărutele pînă atunci cărţi ale lui Milovan Djilas; de partea cealaltă, circumspecţii vorbeau despre o oarecare ipocrizie, din moment ce Mihail amuşinase el însuşi, fără greţuri, aerul greu şi dulce al nomenclaturii - nu atît în calitate de traducător din germană la procesul de la Nürnberg sau în Comisia Aliată de Control din Germania învinsă (în acest moment nu avea încă 30 de ani), ci în colaborările sale ulterioare şi directe cu Politburo -ul moscovit, adică responsabilităţile legate de Consiliul Mondial al Păcii, de Comisia sovietică de dezarmare, de Academia Sovietică de Ştiinţe ş.a.m.d. Oricum, cartea lui Voslenski a devenit în scurt timp clasică, şi măcar o idee ne urmăreşte, peste decenii (inclusiv spre deliciul nostalgicilor unei stîngi "pure"): Renaşterea l-a avut pe Boccaccio, pentru demascarea călugărilor impostori; nomenklatura îşi aşteaptă şi ea propriul Boccaccio, în stare să-i descrie aşa cum merită pe cei ce şi-au bătut joc de teoriile lui Marx şi de testamentul lui Lenin . S-a întîmplat ca în anul 1989 una dintre cărţile lui Ion Ianoşi să reia aceeaşi idee - cartea se numea Opţiuni, un fel de manifest pe tăcute al unei stîngi descumpănite împletit cu amintiri din anii '50. Nu-mi amintesc primirea presei literare, dar ştiu cum era discutată cartea prin nişte camere de studenţi din Grozăveşti. Întîmplarea ş