Critica literară nu creează, ce-i drept, scriitorii. Dar descoperă vocaţii, le îndrumă, le stimulează, le îndreaptă, cînd e cazul, spre albiile lor mai potrivite, descoperind sensuri, nici de autor bănuite, în operele lor. E, scurt spus, aici, o funcţiune stimulatoare şi îndrumătoare. Nu, fireşte, Maiorescu l-a creat, ca poet şi prozator, pe Eminescu. Dar i-a recunoscut geniul după numai trei poezii publicate, sprijinindu-l activ şi străduindu-se să-i creeze, nu numai prin cenaclu, o atmosferă favorabilă creaţiei. Ba chiar s-a străduit să-i proteguiască existenţa fizică, oferindu-i slujbe şi alte posibilităţi cînd îi stăteau la îndemînă. E, de aceea, greu de închipuit Eminescu fără Junimea în perioada ei ieşeană de pînă la 1874 şi, evident, fără criticul literar Titu Maiorescu. Că astăzi - şi aici, presat de unele necuviinţe recente, deschid o paranteză largă - se aud voci, provenite din constelaţia revistei Luceafărul de pînă la 1989, care articulează aberante teorii, în studii, despre un inventat complot dirijat de T. Maiorescu împotriva poetului, menit să-l anihileze - şi fizic -, am luat, din păcate, cunoştinţă. E o aberaţie stupidă, iscată din necunoaştere, de minţi învăpăiate (se remarcă, în această ignominie, semnături precum cele ale dlor Mihai Ungheanu, N. Georgescu, Th. Codreanu), fără nici o acoperire documentară. Maiorescu i-a fost mereu aproape poetului, îngrijindu-se paternal şi cu delicateţe, în iunie 1883, cînd s-a produs nenorocirea îmbolnăvirii, să-l trimită la tratament la Viena, pregătindu-i, în acest timp, ediţia princeps, scriindu-i, cînd s-a mai întremat, acea splendidă scrisoare model de delicateţe, în care îl liniştea şi încuraja, suportînd spezele pentru călătoria poetului cu Chibici-Rîvneanu în Italia, veghind, apoi, la reîntoarcerea lui Eminescu în ţară, să se colecteze o sumă de bani din care i se achita convalescentului o leafă, î