Cred că în cartea Surîsul lui Harry* se întîlnesc felul copilăros de a fi al Irinei Nicolau cu cel similar al lui Harry Brauner. Plus un anume patetism rece al amîndurora şi o pasiune continuă pentru autentic. Este o carte alcătuită din note şi scrisori, adică din texte care nu prea au de ce să mintă. Nu e vorba de o colecţie de texte convenţionale, nici de un preludiu pentru o statuie sau pentru o comemorare. Acestea, deşi, în felul ei, cartea ar putea constitui un omagiu - probabil unul adus unui anumit fel de a fi puternic şi imperfect în acelaşi timp, priceput şi plin de naivităţi, plimbat prin lumea celor mari şi a celor mici, deopotrivă. Cele mai importante lucruri pe care trebuie să le ştie cineva despre Harry Brauner sînt caligrafiate copilăreşte, cuminte şi fără ştersătură, în stilul inconfundabil al Irinei Nicolau, pe coperta a IV-a a cărţii. Prin urmare, cine este Harry Brauner? În primul rînd, în ordine cronologică, este fratele pictorului Victor Brauner. Este "un om care i-a cunoscut pe Brâncuşi, Enescu, Ravel, Bartók, Dali, Chagall, Peggy Guggenheim, Sebastian, Ionesco, Brăiloiu, Noica şi foarte mulţi alţii ca ei". În acelaşi timp, este "un om condamnat în procesul Pătrăşcanu", care a îndurat 12 ani de temniţă, dintre care 7 ani singur în celulă. Se mai adaugă la cei 12 alţi doi ani de domiciliu obligatoriu, undeva, într-un sat, în pustietatea Bărăganului. Şi, desigur, nu în ultimul rînd, Harry Brauner este "un om care a făcut pentru folclorul românesc foarte mult". Să mai spunem neapărat că a fost soţul pictoriţei Lena Constante, ea însăşi un om fascinant, fără de care această carte nu ar fi fost posibilă. Istoria lui Harry Brauner se scrie şi se rescrie în funcţie de anii petrecuţi în închisoare. Aceşti ani fac din el un personaj care trebuie s-o ia mereu de la capăt: mai întîi, înainte de război, e tînăr, un începător pe lîngă profesorul Brăil