S-a întîmplat în urmă cu vreo douăzeci de ani. Una din marele noastre poete nu putea încă să creadă că are în mînă pasaportul cu viză pentru Franta. În ziua plecării, convinsă că este totusi adevărat, s-a apucat să-si facă bagajul. A sunat telefonul. Cu o voce stinsă, ce anunta mereu numai nenorociri personale, un prieten comun, coleg de breaslă, o ruga să-l întîlnească fie si în ultimul moment, acolo, pe peronul Gării de Nord. Bănuind că se întîmplase ceva foarte grav, poeta a răspuns "Binenteles". Zis si făcut. S-au întîlnit si nu mică a fost mirarea poetei ascultîndu-l pe prietenul nostru comun. El o ruga să transmită Parisului să se grăbească cu publicarea cărtilor sale, altfel risca să se facă de rîs, fiindcă în Germania era pregătită deja lansarea unei traduceri. Desi fiintă dintre cele mai puternice, care a văzut si auzit multe, poeta a avut un moment de uluială. Căci, să recunoastem, nu e treabă usoară să ajungi pentru prima oară la Paris si să porti cu tine un asemenea mesaj. Orisicîtusi, are si Parisul orgoliul lui, nu?

Mi-am reamintit nu o dată acest episod, care este el însusi o mică bijuterie literară, poate una din cele mai interesante pagini "scrise" de expeditorul mesajului de acum două decenii. Ultima oară mi-a revenit în minte la începutul acestei veri, cînd, încinse de căldură si tensiunile iscate de atribuirea premiilor literare, spiritele unora din noi au dat în clocot. Nimic neobisnuit - de la contestarea juriilor la ridiculizarea meritelor unor cărti, de la declaratii furibunde la supărări pe viată. Nu cred că va fi altfel vreodată. Premiile stîrnesc întotdeauna pasiuni de felul acesta. Propunerile de a perfectiona mecanismele ce conduc la atribuirea premiilor sînt mai mult decît binevenite, dar să nu ne iluzionăm: orgolii rănite vor exista în orice conditii, animozitătile vor izbucni indiferent de mecanismele