Sub acest titlu, am publicat, acum aproape un sfert de secol, un articol despre Caragiale. Semnalam în el faptul că nu problema educativă este, cum se consideră îndeobste, esentială în Dl Goe, Vizită, Tren de plăcere, Bubico (unde în cătelul omonim descoperim sufletul unuia din copiii teribili din epoca scriitorului) sau Grand Hotel "Victoria Română", nici critica proastei cresteri din mediile burgheze, ci intuitia lui Caragiale că infantilismul este o boală foarte gravă de care intelectualii nu se vindecă totdeauna. "Acesti copii teribili tiranizează pe toată lumea - scriam. Si dacă lumea lor ar fi mai mare, ei s-ar chema cu sigurantă Caligula, Caracala sau Commodus, tiranii (aproape) copii ai romanilor". Am citit de curînd o carte a englezului Paul Johnson, Intelectualii, apărută la Humanitas în traducerea Luanei Stoica. Cel putin două dintre personajele cărtii, J.J. Rousseau si P.B. Shelley, suferă de boala cu pricina. Infantilismul intelectualului constituie una din sursele principale ale radicalismelor ideologice din ultimele veacuri, capabile a genera doctrine si practici social-politice monstruoase.
Rousseau a descris, cel dintîi, statul totalitar, cu două sute de ani înainte de fascism si de comunism. Bazat pe o Vointă Generală, statul lui Rousseau controlează totul, inclusiv intimitatea oamenilor. Sistemul educational propus de scriitorul francez dă nastere celei mai desăvîrsite supuneri a individului, în pofida faptului că o libertate sălbatică îi caracterizează comportamentul si etica. Paul Johnson explică irationalismul rousseauist, contradictiile dintre viata si opera autorului lui Emil si a Contractului social, prin infantilism intelectual. Rousseau a rămas, pînă la moarte, un copil teribil. "Esenta ideii lui Rousseau, scrie Johnson, era modelul cetăteanului-copil si al statului-părinte." Făcînd guvernul însusi răspunzător de
