Cu o prolificitate în care nu se poate să nu recunoastem spontaneitatea si fatalitatea vocatiei autentice, dar si cu o tenacitate care e proba caracterului, Mircea Cărtărescu îsi continuă parcursul său de scriitor total, detinător de performante invidiabile în poezie, în proză, în critica literară. Recenta sa carte consacrată Postmodernismului românesc, la origine teză de doctorat, vine să confirme capacitatea de sinteză teoretică a autorului si să facă mai bine cunoscute optiunile sale în cîmpul literelor contemporane. Analiză critică, ideologică si stilistică, evocare pasionată, dispută polemică, profesiune de credintă - masivul volum se constituie, la rîndul lui într-un fel de operă totală sau totalizatoare: ceea ce e în afara mentalitătii postmoderne, dar cine poate fi pînă la capăt postmodern - si în functie de care criterii?

Desi Mircea Cărtărescu are decenta (clasică, modernistă?) de a nu vorbi ca autor al operei proprii, de a nu o invoca drept exemplu, de a nu se trece pe sine pe listele pe care pînă la urmă e nevoit să le compună, o relatie de intimitate se instaurează între subiectul si obiectul acestei lucrări, între dramele imaginabile ale creatorului si chiar ale omului si dilemele sau paradoxurile materiei însufletite cu care lucrează. Cînd el citează într-un context cît se poate de neutru în aparentă pe Ihab Hassan care vorbea despre "the growing capacity of mind to generalise itself trough symbols", aspectul reflexiv al întreprinderii sale mi se pare că e admirabil - desi inconstient - exprimat. Iar atunci cînd el însusi descrie "reciclarea ironică si tandră a stilurilor istoricizate ale poeziei românesti", nouă nu ne rămîne decît să rememorăm rezultatele prodigioase ale unei asemenea initiative în Levantul. Competenta care inspiră demersurile acestei lucrări apartine cuiva care a meditat asupra temei nu numai în chip abstract si l