Discutiile prilejuite de Centenarul Călinescu au reagitat chestiunea colaborationismului marilor scriitori, a pactului pe care acestia l-ar fi încheiat cu puterea comunistă în epoca postbelică a tuturor cedărilor. Nu doar despre Călinescu a fost vorba ci si, din nou, despre Sadoveanu, Arghezi, Ralea, Vianu, Camil Petrescu, adică despre acei mari scriitori ai nostri care au continuat să activeze public si după ce comunistii au pus stăpânire cu totul pe tară, acceptând de la ei si unele demnităti si functii. Comportându-se astfel si-ar fi dat girul regimului nelegitim, ceea ce a slăbit încercările românilor de împotrivire la comunism, atâtea câte au fost, nu chiar putine, totusi, mai ales în primii ani de după război.

Că lucrurile au stat astfel nu încape îndoială si a le tăinui ar fi să ne falsificăm istoria, cum s-a întâmplat mereu până în decembrie 1989, si cum, din nefericire, se mai întâmplă si azi. Sunt încă multi iconolatri, în special în mediile didactice si la Academie, chiar la vârf, care se opun cu îndârjire spunerii adevărului întreg despre marii scriitori, în general despre marii nostri oameni din trecut, prezentării lor nefardate, realiste. Ei nu admit să se vorbească decât în termeni exaltanti despre oamenii însemnati ai natiei, iar cine adoptă fată de acestia atitudinea normală a criticii, examinându-i lucid, în temeiul faptelor verificate, arătând, dacă este cazul, si ce slăbiciuni au avut, ce erori li se pot imputa, este taxat drept nepatriot, drept demolator al valorilor nationale.

Să recunoastem în acelasi timp că se comit excese si de semn contrar. Necesarele revizuiri critice unii le concep ca aduceri în fata unor instante ce au căderea să stabilească vinovătii si chiar să împartă pedepse. Se întocmesc rechizitorii si se redactează sentinte. Nu este firesc.

După cum nu este firesc nici să se repete la nesfâ