"Plînge raftul!" - iată formula, deloc tristă, mai degrabă sugubăt-îndemnătoare, pe care bunul nostru prieten, Cornel Regman, o folosea atunci când îti apărea vreo carte si nu te grăbisesi să i-o furnizezi pentru a o aseza la locul cuvenit în biblioteca sa, unde toti cei din Cercul literar ne aveam raftul nostru. Cred că, riguros cu sine, corect si foarte modest, el îsi avea si propriul său raft, printre celelalte, tratat cu egală severitate a unei drepte contabilităti critice. De fapt, dacă răsună undeva într-un eter al cărtilor, un lamento al rafturilor, acesta se face auzit doar atunci când unui scriitor îi cade pana din mână, când încetează să mai scrie, când tot ce mai poate să-i îmbogătească "raftul" nu sunt decât recuperări postume. În acest sens al lamentatiilor într-o bibliotecă ideală, plânge azi raftul lui Cornel Regman.
De fapt, mi-e greu să asociez lacrimile, tînguirea, cu chipul lui Cornel. Mai degrabă râsul, un râs foarte al său din care ne împărtăseam cu totii, cei care l-am cunoscut cu adevărat. Un râs cu multe si felurite surse, dintre care doar unele erau: inteligenta iscoditoare în ascunzisurile discursului, intuitia moralistului conjugată cu perceptia fină a slăbiciunilor altuia, a viciilor altora, spiritul critic incoruptibil, atent la coruptia verbului, o aplecare spre depistarea umorului latent din materia însăsi a limbajului, si simtul pentru comicăriile adeseori tragice ale istoriei, si plăcerea pentru răsturnările ironice, si sarcasmul (în care bănuiam ochiul perspicace, necrutător al ardeleanului din Danes), si... Dar mă opreste în însirarea aceasta însăsi amintirea râsului lui Regman, ce ar fi fost stîrnit de tăierea mea hermeneutică prea rafinată a firului în patru, dacă nu chiar în patruzeci si patru.
Ironia sa era conjugată cu umorul. Pentru ca să participi la ambele, trebuia să treci printr-o anumită
