Incontestabil, I. Negoitescu a fost, în România totalitară, un cetătean de rangul doi. Detinut politic, izbit, timp de multi ani, de interdictii de publicare, s-a văzut, iarăsi, mai cu seamă după lichidarea scurtei "liberalizări" si recrudescenta ideologică, hărtuit, marginalizat, împins spre exilul în care avea să-si sfîrsească zilele. Dar în pofida faptului că mediile oficiale l-au tratat abia ca pe un tolerat, autorul Scriitorilor moderni a izbutit a-si dobîndi aura unui mare prestigiu în lumea literară neînfeudată regimului comunist, adică singura care conta. Nego devenise marele estet, expertul suprem al literelor noastre, într-o semiclandestinitate dătătoare de nădejdi, întrucît reprezenta o formă a luptei neîncetate pentru adevăr si valoare. Iată peisajul în care era silit a-si înscrie activitatea, asa cum îl reconstituie S. Damian, în ampla prefată la volumul ce întruneste scrisorile pe care i le-a adresat mai vîrstnicului său confrate, între 1980 si 1992: "Desfăsurarea productiei scriitoricesti în anii dictaturii îngloba straturi paralele, etajate. Undeva, deasupra, la vedere, guvernau exponentii doctrinei oficiale, avantajati de faptul că uzurpaseră pîrghiile de decizie în ce priveste publicarea, audienta la edituri, garantarea succesului de librărie. Dedesubt, semiclandestin, subzista o altă nomenclatură, de astă dată legitimă, dar prădată de drepturi, îngrădită si reprimată în manifestările publice. Ea afisa spontan, însă, un blazon de competentă, autentic, scutit de datoria de a fi atestat. N-are strica dacă s-ar elimina odată, de către sociologi interesati de încolăcirile specifice unor prefaceri nesedimentate, fenomenul de suprapunere, felul în care o ierarhie stabilită sus, arbitrară, abuzivă, fiind în contradictie cu ordinea morală si cu bunul-simt, era totusi silită să tină seama si chiar să se plieze adesea, pe tăcute, unui alt verdict, venit din o