Privatizare. Acum cincisprezece ani, cand s-au luat, n-aveau unde-si pune bocceaua. Pe valea verde care duce la Cetatile Dacilor, autobuzul trecea o data in zi si cara oameni ofiliti la oras. Nu i-au primit nici ai lui, nici ai ei. Au luat o palma de loc a cuiva, cu un rand de temelie de casa, si au...

Privatizare

Acum cincisprezece ani, cand s-au luat, n-aveau unde-si pune bocceaua. Pe valea verde care duce la Cetatile Dacilor, autobuzul trecea o data in zi si cara oameni ofiliti la oras. Nu i-au primit nici ai lui, nici ai ei. Au luat o palma de loc a cuiva, cu un rand de temelie de casa, si au dormit sub prelata, cu urechea atintita la autobuz. Doi copii cresc de atunci intr-o casa care se tot face. Gradina are flori, legume si porumbul suie dealul, pe langa pruni tineri, pana-n padure. Porcii, vaca, gainile, iepurii din cand in cand, cainele mereu, cer de mancare. El, ea, copiii, astupa guri. Nu s-a schimbat mare lucru la vedere. Incremenirea atat are bun in ea, ca te simti ca acasa. Din an in an, putinatatea a tot coborat, iar lucrul la holda se plateste cu bani si istovire, mai mult decat se scoate din el. Dar holdele se tin. Ca si animalele. Ca si moralul. Dimpreuna cu frica de schimbare care poate pravali totul. Unde? Nu se stie. Ca din neam de om, nimeni n-a pomenit sa se moara pe-acolo de foame. Ea surade increzator. Nu poate sta locului. Abia termina de inghitit si spala vasele. Abia spala vasele si fuge la bar. Ca de vreo doi ani au pus pe roate un comert. Ea merge ziua, serveste si face curat. El face aprovizionarea, sta cu oamenii pana noaptea tarziu, doarme trei ore, se apuca in zori sa indoaie fiare sau sa cearna pietris. Mai sunt podelele de facut la etaj si scara pe-afara. Daca nu l-ar chema matusa sa bata pari noi la gard, daca n-ar trebui sa circule de colo-colo pe doua roti incarcat cu faina, apa minerala, trestie, ierbicid