Cine si-ar mai putea închipui azi că îndărătul fiecărui Mitică din lumea lui Caragiale se află un (sfînt) Dumitru? Personajul si-a schimbat diminutivul în nume si numele în renume. Dumitru, care e pomenit doar ca filă de calendar responsabilă de mutările de toamnă, este exclus din repertoriul onomastic al prozei lui Caragiale. Un Dumitru în tara Miticilor ar face figură de Gulliver, si-ar strivi partenerii de pagină ca un urias. Tot ce există în lumea lui Mitică e pe măsura numelui său, adică diminutivat. Este o lume în care nu se petrec drame, ci dramolete, unde nu există Binele, dar totul se obtine cu binisorul, unde multe rele mici te împiedică să vezi vreun Rău mare. Dar - si aceasta este una din calitătile uluitoare ale lumii literare create de Caragiale - lucrurile pot fi privite si cu ocheanul întors. Fiecare Mitică îsi exagerează într-atît dramoletele încît ele devin uriase, fiecare Mitică îsi trăieste viata în cuvinte atît de mari încît creste brusc în ochii celor din jur, iar un simplu Dumitru nimerit în tara Miticilor ar putea fi strivit ca un pitic. Paradoxul artei lui Caragiale este că scriitorul are nevoie de dimensiuni colosale ca să dea chip unor miniaturi si de vorba cea mai mare ca să acopere realitatea cea mai mică. De altfel singura dată cînd Mitică e totusi Dumitru, e la nastere: bebelusul e numit cu numele întreg (Cronica de joi). Cu aceeasi gravitate, copilul e numit Domnul..., dar imediat ce creste, numele lui se micsorează pînă la dimensiunile diminutivului. Explicatia e una singură: în tara Miticilor pot fi îndrăgiti si copiii si adultii, dar respectati sînt numai cei dintîi.

Există dragoste în lumea Miticilor ? Ni-l putem închipui pe Mitică îndrăgostit? În momente si în schite avem doar presimtirea unor amoruri care creează mai ales obligatii sociale, interventii, lanturi si plase ale slăbiciunilor, un sistem infa