Nuvelele de război ale lui Liviu Rebreanu (cu precădere Catastrofa si Itic Strul, dezertor) configurează unul din spatiile epice autohtone cele mai potrivite pentru o analiză a dezarticulării corporale. Ea poate servi nu numai ca mod de a întelege relatiile dintre constructie si dezagregare organică si implicatiile lor logice, psihologice, bio-tehnologice si narative, dar si ca explicatie tehno-culturală a unui cliseu critic pe cît de autoritar, pe atît de ineficient, aplicat literaturii lui Rebreanu: acela de "naturalism".

Principalul argument al demersului tine de conceperea corpului uman ca masină. De la pionieratul filosofic aristotelian al ideii (oricum nuantată prin afirmatia că sufletul e principiul miscării) si pînă la demonstratiile logice din ultimele două decenii ale psihologilor si neuro-cercetătorilor cognitivi, teoria mecanicistă a corpului biologic (cu varianta ei computeristică, în stiintele cognitive) a încercat să legitimeze caracterul productiv al procesualitătii vietii. (În ce măsură "lucrativitatea" tehnologică se dovedeste un fenomen intrinsec organismelor umane - si biologiei, în general - sau un pur efect al observatiei subiective, rămîne de discutat cu altă ocazie.)

Deocamdată, premisa (încă) obligatorie a întelegerii relatiei dintre om si masină este aceea a acceptării raportului cronologic, cauzal si ierarhic dintre creator si creat: cunoasterea precedă aplicatia, iar constructia masinii (fie ea si cea vie a corpului uman) depinde de pre-existenta constructorului. Pe de altă parte, dezvoltarea în zilele noastre a unor experimente mentale (Dennett, Pinker) sau fictionale (Rucker) vizînd subminarea sau chiar inversarea relatiei creator / creat, ca si aparitia mini-robotilor semi-autonomi destinati spionajului tehnologic (care, pe lîngă beneficiile unor procese de auto-reglare si auto-respiratie, încep să pose