În volumele anterioare celui din 1998, Caius Dobrescu se află ca poet cu un pas în urma teoreticianului. Pentru că, desi în 1987, într-un număr din Echinox (text reluat în antologia Competitia continuă), foarte tînărul pe atunci Caius Dobrescu scria despre "căutarea idiolectului, a vorbirii cît mai personalizate", despre o poezie cu "suprafată limpede, inteligibilă, crînd iluzia continuitătii cu libajul colocvial, cu vorbirea vie în general", poetul din anii următori împlineste doar partial aceste "mici sperante". În volumul colectiv din 1991 Caius Dobrescu este, în comparatie, de exemplu, cu Simona Popescu (din acelasi volum), mult mai putin mobil, mai putin dispus să varieze tonalitatea si temele, nu odată pretios (Ceata către altarul căminului); realismul crud menit să zguduie constiintele cititorilor mai mult le oripilează si atît; deseori acest realism se întîlneste neplăcut cu duiosii metaforice de final (O femeie tînără spune). În volumul de versuri din 1994, Spălîndu-mi ciorapii (tot în 1994 autorul a publicat si un roman, Balamuc sau Pionierii spatiului), poemele sînt în general foarte lungi si arborescente. Ele contin planuri alternative compuse fie dintr-o stare "normală" initială a psihicului si a spatiului si "alunecări", pierderi productive ale cunostintei (Spălîndu-mi ciorapii) fie din diverse voci (doar urma lor caldă, întipărită-n plămîni). Aici, în acest ultim poem citat, apar anticipări ale experimentului formal care va face substanta volumului din 1998: "Daaa... Hîîî... cu askii n kisioarii / si ku gloantă n kiept / k n at fo sî ceret di / MANKARIIII...!". Nu numai că experimentul este aici încă timid, dar are o oarecare conotatie depreciativă: poetul monologhează întotdeauna după reguli gramaticale stricte, lăsînd altor voci (o babă, un reporter) inovatiile nu prea bine exersate pe atunci.
O dată cu volumul din 1998, Deadevă,
