Malka bătu la usă si închise ochii: "Dacă ar da Dumnezeu ca Rebi Avraam să nu răspundă! Cine m-a pus? Si cum o să-i vorbesc?"
Se socotea nepoata lui, dar nu cunostea spita neamului lor. În Broscărie vietuia un amestec de rudenii imposibil de descîlcit. Mai sună odată. Nimeni. O bucurie neobisnuită o cuprinse. Dacă i-ar fi deschis, ar fi trebuit să i se spovedească, să-i explice gînduri care si în mintea ei pluteau nesigure în ceată. Dar coborînd scările de la cerdac, dădu nas în nas (altcum n-ar fi fost posibil după dimensiunile organului aici pomenit) cu unchiul care o opri:
"Unde fugi, dulceata mea?
Vino să bem o cafea!"
Malka nu era dispusă să aprecieze lirica bătrînului bard: "Tocmai voiam să plec." - "La scoală?" - "Da." - "Spune-mi atunci, n-ai făcut un ocol prea mare? De cînd drumul la scoală trece prin ograda mea? Cum se face că în loc să treversezi numai podul, treabă de un minut, înconjuri orasul întreg?"
Malka era o fată foarte frumoasă după opinia generală a mahalalei. Rebi o cunostea doar din vedere si din spusele Rifcăi, îngrijitoarea, care o califica drept ăcărbune ascunsă. "De ce m-ai căutat", întrebă el cu voce blîndă. Fata miscă buzele, dar nu scoase nici un sunet. Plîngea.
"Am citit ieri într-o carte:
Lacrimile sînt desarte.
Nu vrei să te răcoresti? Te fac atentă că ai plîns destul. Ajunge! De ce îmi complici situatia? Acum trebuie să te silesc să-mi răspunzi la două întrebări: A. De ce-ai trecut pe aici? si B. De ce plîngi?" Se sculă greoi si se duse la un scrin din coltul camerei de unde scoase o batistă de pînză topită. I-o dete fetei ca să se steargă. Încet-încet, nepoata se linisti si începu să-si spună păsul: "Am venit să-ti cer ajutor, să ne dai un sfat. Poate nu chiar un sfat. N-am pe cine întreba. Tremurici m-a îndemnat să vin la dumneata. Am încercat de mai multe
